Cum mi-am luat primul pumn în față

Încă de când nu știi cu ce te confrunți exact, ai impresia că ești badjocorit. Parcă cineva stă și râde de tine și din când în când îți mai dă câte un șut. Te lasă să crezi că ai câștigat te miri ce și pac! îți mai dă una. Doar așa, să nu uiți că e acolo.

Cam așa este cu autismul. El te ține în șuturi și se joacă cu tine și familia ta ( ați văzut cum se joacă o pisică cu un șoarece ? )  și decide pentru tine: de ce să îți fie frică, unde să ieși și unde să nu ieși, ce să spui și cum să spui, pe cine să lași în viața ta și pe cine să scoți. Autismul ia prizonieri și deseori decide să-i păstreze până la sfârșit. Și tot el îi face și pe ceilalți să aibă anumite comportamente față de tine.

Sunt un om vertical de cele mai multe ori. Uneori prea obiectiv, chiar când aș avea toate scuzele din lume să nu fiu. Nu mi-am imaginat nicicând că într-o anumită parte a lumii curge lapte și miere sau că oamenii sunt lipsiți de răutate. Mi-am ”setat” cele mai multe așteptări banale, care nu aveau să fie niște experiențe pozitive și am înțeles anterior posibilele motive care ar fi explicat totul. Eram deci pregătită.

Până într-o dimineață, acum de curând, când am observat că toți copiii dintr-o grupă de la grădiniță erau invitați la ziua altuia. Toți cu excepția unuia. Al meu. Vă jur că în momentul acela mi-a venit să dărâm grădinița, să mă duc să-i fac o super-petrecere cu toate cele lu’ fii-miu, la care să nu-l invit pe copilul respectiv, și despre care să vorbească toți. Îmi venea să urlu și să le spun că ăsta de care se feresc e de o mie de ori mai bun ca ei și că, orice ar face ei, la fel va rămâne. Apoi, toate au dispărut și rațiunea a preluat controlul, Am înțeles perfect și nu am condamnat pe nimeni pentru alegerea făcută. Avea să se întâmple și știam asta. Și nu va fi singura experiență de genul acesta. Cu siguranță că nici eu nu aș fi procedat diferit – mi-aș fi întrebat copilul pe cine invită și aș fi decis la fel ca el. Poate că mulți părinți habar nu au de condiția copilului meu și, chiar dacă ar avea, nu sunt obligați să se poarte cu mănuși. Ba chiar mai bine că nu o fac pentru că nu aș suporta să știu că le este milă de el sau de noi. Înțeleg perfect și știu că Ștefan a fost ”bombardat” cu atenție, câțiva ani de restul colegilor. Era chiar o legendă, la un moment dat. Mulți spuneau că vorbește mai multe limbi și că este cool că toți vor să-i fie prieteni, dar el nu vrea pe nimeni. Aș minți să spun că nu mă ”distram” în sinea mea. Dar, iată că a venit și ziua plății. Că totdeauna, nu ?

Copiii care îi sunt colegi nu pot fi acuzați de nimic. Au crescut și au început să vădă lucrurile diferit, acum fac alegeri după unele criterii, au simpatii și antipatii, se împrietenesc cu aceia cu care au aceleași interese. Își văd de viața lor independentă, care prinde contur. Și noi ne vedem de a noastră. Ce este mai trist este că Ștefan știe perfect ce se întâmplă în jurul lui și îl vad că suferă. Încă înainte de întâmplarea asta nu mai dorea să meargă la grădiniță. Ulterior acesteia ne-am întâlnit la medic cu una din colegele lui, care nici nu l-a salutat măcar. Aș putea da vina și pe educație, nemții având niște probleme la capitolul ”salut”, dar nu contează asta. L-am observat pe Ștefan cum s-a întristat și a urmărit-o cu coada ochiului așteptând parcă un semn.

Nu putem să-i protejăm la nesfârșit, nu ?

 

pexels-photo-672802.jpeg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa Foto: wordpress.com

5 Martie 2018

Advertisements

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: