Cum trebuie sa (nu) fie facuta terapia ABA (I)

Scriam acum nu mult timp povestea noastra unde am amintit multe elemente, dar unde am si trecut peste la fel de multe. Unul dintre ele, deosebit de important, a fost terapia ABA, cum am inceput-o, ce instinct am avut, de ce m-am izbit si ce m-a socat. Va asigur ca nu am de gand sa rescriu anumite parti, ci doar sa adaug. Scopul cu care scriu aceste informatii este unul introductiv, venind sa pregateasca terenul pentru viitorul articol, va asigur foarte interesant – strict non-personal, informativ si fara absolut nici o intentie de a discredita terapia ABA. Chiar daca eu fac referire la anumite persoane, nu numele lor sunt importante, ci faptul ca actiunile lor pot fi reprezentative pentru multe din centrele de terapie ABA din Romania.

de manaCand am mers la centrul in care se facea ABA, Stefan mi-a fost smuls pur si simplu din brate, luat pe sus si dus intr-o sala unde ar fi trebuit testat. Fix in acel moment instinctul mi-a spus sa renunt, caci nu era ceea ce trebuia. De putine ori insa, am avut curajul sa dau curs primelor trairi si acea data nu a fost una pe care s-o amintesc. Am ramas socata de ce a facut persoana respectiva, care, la sfarsitul perioadei de terapie, si-a cerut iertare spunandu-mi ca a realizat ce greseala a facut. Am apreciat foarte mult curajul de a-si recunoaste vina si am iertat-o inca de atunci. (Cumea, la final, tot ea s-a dovedit a fi cea mai intelegatoare.) Chiar si asa, nu pot sa nu ma gandesc la cate mame or fi avut parte de aceeasi experienta. Revenind la firul intamplarilor, Stefan a fost dus urland intr-una din camerele fundatiei si ”testat” pentru nu stiu sa va zic cate minute, oricum putine, care mie mi s-au parut ore. La final concluzia a fost aceeasi cu a medicului de la Bucuresti si anume ”autism si un pic de ADHD” . Intr-un timp la fel de scurt i-a fost stabilit si programul terapeutic.

Un al doilea moment care m-a socat, si care a fost decisiv, a fost acela cand toate terapeutele, cu exceptia a doua dintre ele, au renuntat sa mai lucreze cu Stefan pe motiv ca imi exprimasem nemultumirea fata de una dintre ele. Vreau sa fie clare cateva lucruri si anume ca Stefan facea terapie aproape zilnic cate doua ore, deseori patru ore, timp de sase zile, uneori si sapte, si ca eu plateam- la fel ca multi dintre voi- toate aceste interventii. Nu am avut niciodata pretentia de a primi facturi. Nu am fost lasata sa vad efectiv ce se intampla in cadrul unei ore de terapie si nici nu mi s-au dat prea multe amanunte cu privire la rolul meu – ce, cum, cand ar fi trebui sa fac. De aici falsa impresie – pentru scurta vreme, este adevarat – ca nu as avea vreo sansa sa pot ajunge la copilul meu cum o faceau ele. In acea perioada am auzit deseori cat de mult il iubeau, nu simpatizau, da?, toate pe Stefan si ce minunat copil era acesta. (Desigur ca mi-am imaginat ca nu era tocmai conform cu realitatea, dar nici prin cap nu mi-a trecut vreodata ce ar fi urmat sa se intample.) La un moment dat s-a intors din concediu o terapeuta a carei atitudine m-a deranjat, motiv pentru care am anuntat politicos ca nu mai doresc sa lucram impreuna. A doua zi cand am mers la centru pentru terapie mi-a fost comunicata decizia echipei de a nu mai lucra cu fiul meu, daca nu aveam de gand sa-mi schimb decizia.

Si atunci, ca si acum, spuneam asa: autismul, din pacate, a devenit o afacere banoasa din care toata lumea trebuie sa castige. Tocmai de aceea se roteau zi de zi terapeutele – nu pentru a obisnui copilul cu schimbarile, cum eram eu ”aburita” – ci pentru a castiga fiecare si nu doar cele mai bune dintre ele. Dansele, care se obisnuisera sa fie privite ca Dumnezeu pe pamant, au incercat sa-mi forteze mana si sa accept conditiile lor. Slava cerului, nu am fost disperata sa o fac. Nu am cum sa nu ma gandesc la acei parinti care, cine stie prin ce alte situatii asemanatoare or fi trecut. Care nu au avut nicicand curajul sa spuna ”gata!” pentru ca nu au avut alte variante. Care or fi fost umiliti de doamnele terapiei ABA si nu s-au putut apara. Care nu au indraznit niciodata sa intrebe mai multe despre ce se intampla dincolo de usi. (Ca sa intelegeti: toti copiii intrau intr-o singura camera si cand se terminau cele doua ore de terapie se facea un schimb rapid la usa. Va dati seama ca in vanzoleala aceea, cand ne erau pusi copiii in brate si ni se ziceau doua-trei vorbe, nu mai avea nimeni nici un curaj sa intrebe ceva in plus. ) Care nu intelegeau nimic din terapia pe care copilul lor o facea, care nu vedeau nici un progres pe perioade foarte lungi de timp, dar care erau ”dresati” sa creada ca evolutia copilului lor se face pe o perioada fooooarte lunga de timp. Si iata de ce, chiar dupa cativa ani de la aceasta experienta, mi-a fost dat sa vad aceleasi chipuri. Copii care erau deja de multi ani in cadrul fundatiei si care au continuat sa fie ”clienti fideli”, multi ani dupa ce am plecat. Si nu pentru ca nu ar fi putut mai mult, nu! 

stefan 6Refuzul lor si lipsa totala de omenie si profesionalism au reprezentat apelul meu pentru trezirea cea de pe urma. Si chiar daca poate parea exagerat sau ciudat, astazi trebuie sa le multumesc pentru ca au facut asta. Pe langa decizia sanatoasa si necesara luata cu patru ani in urma, poate si datorita lor sunt aici si scriu despre asta. Ca sa stiti ca nu sunteti singuri! Ca si altii au avut experiente negative si ca este de datoria voastra sa spuneti ”stop!”. Fata de voi, fata de copiii vostri. Cautati oamenii cu care sa aveti o conexiune si nu va fie frica sa refuzati ceva ce credeti ca nu-i face bine copilului vostru. Cautati sa aflati ce ii recomanda sa se ocupe de specialul vostru! Ce studii, ce experienta au? Nu va ganditi ca mai bine sa faceti ceva, orice, decat nimic ! Pentru ca o terapie facuta gresit, poate avea efecte dezastruoase!

Partea a doua o gasiti AICI

Sursa Foto: arhiva pesonala

4 Ianuarie 2018

Advertisements

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: