Autismul nostru

Sunt atatea lucruri care-mi vin in minte si despre care as scrie … Nu am nici o idee cu care ar trebui sa incep tocmai pentru ca urmaresc cumva o logica. Aici gresesc. Asta imi blocheaza gândirea si imi taie elanul.

Am sa spun totusi ca inainte de a fi impacata cu autismul, de a fi in aceeasi tabara cu el, l-am urat. Initial nici nu stiam ca exista. Apoi a inceput sa se arate când si când.

Intai a fost o banuiala care a dus la un adevarat razboi in familia mea. El, autismul, parca statea undeva, dupa o cortina, si privea. Când apele se linisteau, aparea din nou. Ca si cum vroia sa ne aminteasca de prezenta lui si, mai ales, ca nu are de gand sa plece prea curând. Apoi am aflat ca nu va pleca niciodata. Asta nu m-a speriat neaparat, ci mai degraba m-a inversunat. M-a facut sa refuz ca s-a cuibarit in familia mea, ca el traieste prin copilul meu. Ca exista. Cineva foarte apropiat imi spunea ca isi face griji cu privire la dezvoltarea lui Stefan, ca s-a uitat pe internet si ca semnele pe care el le prezinta ar sugera autismul. Eu imi imaginam ca un autist trebuie sa fie … in lumea lui. ”O leguma!”, repetam obsesiv. ”Vi se pare voua, asta, un copil rupt de lume?” Nu aveam in minte decat acele imagini cu persoane pe care astazi le-as cataloga ca avand autism sever. Nu numai ca nu auzisem de autism, dar mi-l si imaginam cu totul diferit.

Si mai era si mandria mea, unul din marile mele defecte. Nu aveam sa patesc eu asta! Eu care nu gresisem cu nimic atat de grav. Autismul trebuia sa fie o pedeapsa divina pentru cine stie ce pacate strigatoare la cer – asa il priveam. ”Da’ eu nu am luat viata nimanui…” (si aici ma gândeam ca nu facusem nici un avort)! ”Da, am pacate! Da’ ca toata lumea.”, imi ziceam. Vedeti, si asta tot o forma de mandrie!

Mi-am monitorizat sarcina, nu am fumat, nu am facut excese, toti din familie eram sanatosi, nimeni nu avusese probleme mintale. Toate astea erau mai mult decat suficiente pentru a exclude autismul. Erau garantia ca nu are cum sa fie. S-apoi, mai venea si bagajul meu genetic, incontestabil deosebit, superior. Da, da, asa ma vedeam! Fix asa trebuia sa fie si copilul meu! Cum sa aiba autism? Chiar eu il creionasem intr-una din noptile lungi din sarcina. Nu voi uita nicioadata gândurile trimise catre Creator :

apus stef
Enter a caption

” Doamne, sa fie un om bun, iubit de toata lumea. Sa nu faca rau nimanui si sa ajute neconditionat. Sa fie deosebit. Atat de deosebit incat nimeni sa nu-l inteleaga. Nici macar eu. ”

                                                           ”Nici macar eu …”

Sa nu credeti ca eu când ceream toate astea ma gândeam la ce-ar putea sa insemne. Mi se parea asa … interesant. Il vedeam cumva asemenea unui star, unui erou, care face bine tuturor dar nimeni nu stie ce e cu el. Eram indragostita de copilul care crestea in mine. Nebuneste. Prea nebuneste!

Si Dumnezeu mi-a dat. Fix ce am cerut, dar nu in proportiile propuse de mine. Asta pentru ca El stia ca ar fi, probabil, prea mult sa imi implineasca cererea întocmai. Am realizat tarziu ca Stefan este asa cum eu mi-l dorisem. Intr-una din ”certurile” avute cu El, in care Il intrebam de ce trebuie sa fie atat de greu, in care imi exprimam dezamagirea fata de sprijinul Lui (de parca as fi fost vreodata vreo crestina in adevaratul sens al cuvântului …), in care Ii reprosam ca ne face noua asta ( aici ma refeream in special la mamaia si mama mea, care incercasera tot timpul sa traiasca asa cum ne invata El si Biserica, si pe care mi le imaginam devastate in urma venirii autismului astuia peste noi.). Exact atunci mi-am amintit dorinta mea de a avea perfectiunea.

Nu m-am gandit atunci cat de intens trebuie sa-l fi cerut pe Stefan. Ca putem obtine orice daca stim sa cerem si ca zicala aceea biblica despre bobul de nisip chiar e adevarata.

25 aprilie 2017

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

Actually Autistic Blogs List

A list of blogs by Autistic adults

The other side

Blogging on autism and art.

%d bloggers like this: